Luca 8:41-56.
“Râdeau de Iisus…”
Știința lor era foarte sigură de realitatea ultimă a morții.
Învierea, cu care venise Iisus, nu încăpea nici măcar ca posibilă in știința lor, - deși iubirea lor, de părinți îndurerați, ar fi fost natural sa-i salte dincolo de limitele sigurei lor științe.
In mintea omului, cunoștința morții e numai o cunoștință statistică. Iisus altfel cunoaște moartea, ‘ca unul ce are putere’ asupra ei. Una e știința neputinței, știința limitelor omenești, si alta e știința puterii nemărginite a lui Iisus. Părinții copilei nu-l cunoșteau ca atare. De aceea, crezând-L numai om ca si ei, ‘au râs de El’.
Siguranța neputinței, sau neputința ca si criteriu, a fost înfrântă simplu: de faptul învierii copilei.
Iată un râs înghețat pe buzele mărginirii.
Râsul, același râs, s-a dezghețat cu trecerea vremii.
Gânditori serioși ai vremurilor noastre, ca de pildă Heidegger, construiesc o filosofie ‘existențială’ pe Neant, ca ultima concluzie a vieții.
Existenta aceasta de aici (Dasein) nu e altceva la urma urmelor decât marșul spre moarte (‘Sein zum Tode’), spre Nimicul care nimicește (nichtet).
Ce ironie: o serioasă construcție pe nimic.
Noi știm însă, de la Iisus, că Învierea e ultimul cuvânt!
Pană atunci se va tot râde; si din ce in ce mai tare, ca să nu se mai audă ce a învățat si a făcut Iisus…
(Să se mai spună ca neantul nu e o energie, dar ‘a orbirii minților’).
Iisus e cu atât mai mult Lumină si Adevăr si Viață!
Fragmente din: Părintele Arsenie Boca - "Cuvinte Vii", Editura Charisma, Deva, 2006, pp. 183.
